Viaţa de student

Când spun „student”, mă gândesc la 2 tablouri: primul, studentul petrecăreţ, fără nici o grijă, viaţa pentru el este doar distracţie iar al doilea tablou, studentul tocilar, cu ochelarii cu rame groase şi negre, mereu prezent la cursuri şi mereu cu nasul în cărţi.
Toţi am visat sau visăm în continuare la ziua în care vom fi studenţi. Pentru unii, ziua aceea e încă prezentă, pentru o parte a trecut iar pentru alţii se apropie mai repede sau mai încet. Pentru cei mai mulţi, viaţa de student înseamnă plecare de acasă, părăsirea oraşului natal, despărţire de părinţi (pentru unii o durere, pentru alţii bucurie deoarece sunt „pe cont propriu”). Plecăm în alte oraşe, departe de ochii „iscoditori” ai părinţilor, departe de biserica în care am crescut, „departe” de Dumnezeu. Abia acum începe testul vieţii.

Cum ne vom descurca? Unde vom sta? Cine vor fi prietenii noştri? Vom reuşi vreodată să învăţăm oraşul cu toate străduţele lui? Cum va fi la facultate? Atâtea întrebări şi parcă nu e nimeni să ne dea măcar un răspuns.

Viaţă de student... o viaţă activă, totul se petrece repede, uneori nici nu îţi dai seama ce „te-a lovit”. Mereu ocupaţi, mereu activi, încercăm să profităm la maxim de această perioadă, să facem cât mai multe lucruri în timp cât mai scurt. Ne ocupăm atât de mult de noi, de ceea ce noi vrem să facem, de ceea ce nouă ne place şi uităm de alţii. Mereu alergăm... alergăm să găsim fericirea, dragostea, împlinirea... Stau uneori şi mă gândesc: voi găsi vreodată aici pe pământ împlinirea desăvârşită care toţi o dorim? Credeam că ajungând la facultate, dacă voi învăţa, dacă voi fi cea mai bună, dacă voi avea note mai mari decât colegii mei voi fi fericită, împlinită... am fost pentru o clipă, dar clipa a trecut. Dacă... dacă... dacă...

Spunea cineva odată următorul lucru: „Dacă nu sunteţi împliniţi înainte de a câştiga medalia de aur, nu veţi fi împliniţi nici cu ea.” După multă alegare în zadar, am înţeles ce înseamnă împlinirea, dragostea, fericirea, acceptarea: DUMNEZEU.

Se spune că ceea ce căutăm se află adesea sub nasul nostru doar că noi nu observăm sau nu vrem să observăm deoarece credem că nu poate fi aşa de simplu. Şi totuşi, ceea ce căutăm – dragoste, fericire, acceptare, împlinire – toate se află într-un singur loc: Biblia.

Atât de rar ne amintim de Dumnezeu. Nu mai sunt părinţii să ne bată la cap cu „ai citit din Biblie azi? Te-ai rugat?”. Dumnezeu există atunci când avem probleme sau se apropie examenele. În asemenea momente ştim aşa multe de puterea lui Dumnezeu, ne amintim că trebuie să ne rugăm şi să citim Cuvântul Său. Dacă ne ascultă, ne asumăm noi meritele şi uităm să Îi mulţumim, uităm că s-a îndurat de noi şi ne-a demonstrat pentru a nu ştiu câta oară cât de mult ne iubeşte. Iar dacă lucrurile nu merg cum vrem, tot Dumnezeu este de vină pentru că noi ne-am „rugat” şi L-am „chemat” în ajutor.

Dumnezeu nu este o umbrelă atunci când plouă. El trebuie să fie mereu prezent în vieţile noastre, să fie prietenul cel mai bun cu care poţi împărtăşi atât bucuriile cât şi necazurile.

Privind în jurul nostru, vedem cum lumea aleargă după lucrurile acestea efemere. Dar te-ai gândit că din ce în ce mai mult semănăm cu ei? Că alergăm şi dăm cu pumnul în vânt după... nimic? Uităm că, undeva... demult, Cineva a murit pentru noi, pentru mine şi pentru tine ca să TRĂIM?

Acum nu e timpul pentru pocăinţă, acum e timpul să îmi fac un viitor, să mă pregătesc pentru o carieră strălucită, să trăiesc cum vreau, să fac ce ştiu că e bine pentru mine. Oare chiar ştim ce e bine pentru noi, pentru sufletul nostru?

Şi atunci nu pot să nu mă întreb: cum ar trebui noi, copiii Lui Dumnezeu să fim? Ce exemplu ar trebui să dăm celor din jur prin comportament? Cum ar trebui să ne comportăm când nu ne vede „nimeni”?

Suntem tineri, avem toată viaţa înaintea noastră... sau nu?

(Anonim)