De foarte multe ori ne trezim că mergem în întuneric. Nu avem niciun orizont, nu vedem nimic în depăratre. Tot ce putem face e să ne încredem fie în pasul care - pe-alocuri - pare a recunoaște pământul pe care calcă, fie în Mâna ce ne conduce. Cu toate acestea scrutăm mereu în depărtare, poate-poate se ivește o lumină undeva, la fel cum un naufragiat scrutează orizontul cu speranța că va zări pământ! Un moment de claritate ... în care să simțim că ochii noștri, prea obișnuiți cu întunericul, să fie inundați de lumina binefăcătoare.
De cele mai multe ori acele momente de claritate sunt rare și prea scurte, dar suficient pentru a ne face să tânjim după ele. Suficient cât să ne determine să luptăm pentru a ajunge la marginea întunericului. Ajunși acolo ne dăm seama că e cu mult mai mult decât ne-am imaginat. Momentele de claritate nu au fost decât fărâme nesemnificative în fața luminii abundente, iar noi, obișnuiții cu întunericul, ne punem mâna streașină pentru a putea înțelege ce este acel loc în care am ajuns...bâjbâind prin întuneric suntem deznădăjduiți și timpul nu pare a fi de partea noastră, dar curând, foarte curând va apărea lumina deplină ... de unde știu?
Priviți cu atenție în zare... în zare... MIJEȘTE DE ZIUA!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu