Cancer... un cuvânt ce îl auzim tot mai des, o ameninţare tot mai vizibilă asupra sănătăţii fizice. „Îmi pare rău, aveţi cancer” un verdict care, o dată ce a fost auzit, curmă orice licărire de speranţă. Medicii spun că nu cunosc sursa acestei boli care macină organismul uman şi totuşi... există tratamente, există modalităţi de a lupta împotriva lui... dar toate sunt temporare, nimic permanent. Mereu există posibilitatea cancerului de a recidiva. Tratamentul nu a „curăţat” tot ce era rău in organism, a mai rămas o mică celulă...
Gândidu-mă la această „plagă” care bântuie societatea noastră nu am putut să nu remarc izbitoarea asemănare cu un altfel de cancer... „cancerul” spiritual... păcatul. De cele mai multe ori, la fel ca şi în cazul cancerului fizic, nu ne dăm seama când, cum şi de unde a apărut. Într-o zi... realizăm că legătura noastră cu Dumnezeu nu mai este ca înainte. Nu ştim ce s-a întâmplat, nici cum sau în ce moment din viaţa noastră s-a produs ruptura. Ne trezim că suntem pe marginea prăpastiei sau am început coborârea... sau poate deja am ajuns jos. Păcatul creşte în inima noastră, ne macină, ne tulbură... totuşi, căutând ajutor, putem scăpa.
E momentul să ne punem întrebări: „ce e de făcut?”, „cine ne poate ajuta?”. La fel cum pentru cancer există medici, asistente şi tratamente (temporare), pentru păcat există un singur Om şi un singur tratament (permanent) – Isus Hristos şi sângele Său. E atât de simplu... dar adesea refuzăm să credem că în lumea aceasta, unde totul are un preţ, există acel ceva care nu te costă nimic... poate doar eul tău, mândria ta, renunţarea la anumite obiceiuri/lucruri care îţi plac.
Cu cât alergăm mai repede la Isus, cu cât ii spunem mai repede greşeala noastră/păcatul nostru cu atât e mai uşor ca să scăpăm de el, ca să fim liberi/vindecaţi. Dar parcă ceva ne ţine... sau poate e cineva, un glas care ne strigă: „nu mai există speranţă pentru tine, îmi pare rău”. Adesea ascultăm de el, ne resemnăm doar pentru că cineva ne spune că altfel nu se poate, că nu există nici o speranţă pentru sufletul nostru, că singura opţiune e moartea.
Şi dacă totuşi, speranţa există? De departe, de peste 2000 de ani... o şoaptă se aude, un glas blând care ne cheamă, un glas ce dă speranţă celui căzut în cea mai mare prăpastie.
Ce facem în acel moment crucial în care aflăm că nu totul e pierdut, că există un „tratament” prin care putem fi răscumpăraţi? Ne decidem să îl alegem pe Isus sau îl ignorăm, ascultând de alt glas?
Până la urmă, totul depinde de noi, de decizia pe care o luăm. Eu am decis să îl ascult pe Isus... TU ce decizi?
„[...] ţi-am pus înainte viaţa şi moartea, binecuvântarea şi blestemul. Alege viaţa ca să trăieşti [...]” Deuteronom 30:19
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu