Lecţia de anatomie ce ne ajută să trecem anul

Oameni. Şi oarecum are logică. Nu am puteam fi altfel. De ce spunem că suntem oameni? Ce ne diferenţiază de restul creaţiei? Mi-aţi da atâtea teorii că n-aş mai avea ce scrie în continuare. Şi, probabil, într-o anumită măsură, aţi avea dreptate – fiecare dintre voi. Suntem oameni, dar (să fie oare de vină epoca vitezei în care trăim?!!) ni s-au dereglat simţurile. M-am decis să plecăm de la bazele existenţei noastre, de la funcţiile de bază… de la simţurile iniţiale. Ochii au fost făcuţi pentru a vedea, urechile pentru a asculta/auzi, inima pentru a pompa seva ce ne ţine în viaţă, creierul pentru a dicta etc. Cum se face că atâţia dintre umanii noştri co-pământeni nu mai văd cu ochii, ci cu urechile, nu mai dictează cu creierul, ci cu inima şi sunt convinsă că lista poate fi completată de fiecare dintre voi?Gândesc complicat. Ce vreau să spun de fapt? Cum se face că ne este suficient să ni se spună ceva rău de fratele nostru, iar noi reacţionăm ca şi cum am fi văzut cu proprii noştri ochi? O sa-mi spuneţi că e vorba despre încredere. Argumente şi argumente stau gata să se înşiruie pentru a vă arăta că încrederea nu e asta. Dar să trecem peste.Tineri fiind mi s-ar părea logic să gândim cu creierul şi să luăm decizii în cunoştinţă de cauză, dar să fim sinceri – de prea multe ori nu e aşa. De prea multe ori, luăm deciziile noastre bazându-ne pe orice altceva decât pe materia cenuşie! Cel mai adesea, luăm decizii cu inima. Cred că exact aici am vrut să ajung: inima omului este înşelătoare. Cred că în final singurul lucru care nu este înşelător în viaţa noastră este Dumnezeu – şi asta doar dacă Îl vrem parte componentă. Aţi auzit de-atâtea ori că El nu forţează, El nu face presiuni. Ne prefacem că Îl vrem prezent în viaţa noastră – dar, de fapt, L-am lăsat exact acolo unde L-am întâlnit. Poate L-am dus totuşi câţiva paşi mai încolo. Doar nu am vrea ca Domnul să rămână în drum?
Cum am ajuns de la lecţia de anatomie la respingerea singurului sprijin real? Simplu: suntem oamenii unei generaţii care luptă să câştige – ce? În final nu contează. Doar ne vrem învingători, şi pentru a fi învingători luăm decizii cu inima, vedem cu urechile, transmitem mai departe informaţii care sunt menite să ne înalţe pe noi, coborând pe alţii. Vreţi să vă spun un secret? Singurul mod în care va fi cineva învingător e de partea Lui Isus. (Shhhhh rămâne între noi – oricum e una din informaţiile pe care ne e ruşine să le dăm mai departe.)
Aş vrea să închei prin a vă motiva să luaţi decizii înţelepte, dar a devenit un clişeu. La sfârşit de an, toate deciziile ne par înţelepte. Atunci hai să o luăm altfel: priveşte în anul care a trecut la toate deciziile aşa-zise înţelepte. Le regăseşti?

Ganduri de: Camelia Sighiartau